return to the com(m)unity

In sfarsit gogoasa imobiliarelor incepe sa se dezumfle. M-am saturat sa tot citesc despre oameni de afaceri de ciment care imi zambesc cu ochii plini de fier beton de pe primele pagini ale revistelor de business. M-am saturat de specialistii in banking care imi explica de ce in Romanica (sau Romaniaca, cum gresit adesea tastele-mi bat creierul) metrul patrat de locuinta este mult mai scump decat in multe capitale europene. M-am saturat de ziaristi pupinc**-sti care se gudura pe langa cate un imobiliarist sau terenist care povesteste cum a castigat el cel de-al doi-lea milion de dolari. M-am saturat sa fac cunostinta cu oameni care “lucreaza in imobiliare”. Mai bine o profesie onesta de tip “editor Wikipedia” (chiar astazi am vazut cu ochii mei..). Am senzatia ca imobiliarele sunt un fel de SUV-uri ale business-urilor. Mari, zgomotoase, lipsite de bun simt si cu soferi care te privesc de sus. Abia astept sa citesc peste cateva luni articole explicative si anticipatorii de tip “asa cum spuneam inca de acum 2 ani intr-un articol scris de mine..”) despre normalizarea pietei de imobiliare. Singurul lucru de care ma tem tare este The Big Cutremur. Statistica nu minte. In max 10 ani vom avea unul consistent. Pana atunci un link de la un om onest. Sper sa aiba dreptate..

cine spune ca noul primar nu chirurgeste Bucurestiul? Medicina a ajuns si pe strada firmei noastre unde de cateva saptamani sunt utilaje si oameni (din subspecia numita, inexplicabil, muncitori..). si unde din cand in cand se intampla lucruri. a la Bunuel si cainii lui andaluzi. doua monstre, documentate vizual de mine, de la balconul pe care ne retragem din cand de la aerul conditionat ca sa luam contact cu Realitatea.

in primul rand, o biata domnisoara care s-a scufundat cu masina (partea din fata) in santul pentru conducta de gaze, in timp ce incerca sa iasa din sediul unei distinse banci. peste care sant se asezasera discret doua fasii de tabla. pe care soferita nu le-a nimerit. norocul fetei a fost ca arata bine iar stimulii biologici i-au determinat pe oamenii despre care vorbeam mai devreme sa se deplaseze de la umbra catre ea. ocazie cu care si-au dezlipit mainile din pantaloni (din buzunare, bineinteles) sau de pe sticlele de bere si le-au pus pe masina cu pricina. noroc ca nu era grea.

in al doilea rand, am vazut pentru prima oara circuitul rablei in natura. cu ajutorul scavangerilor urbani din specia hominidis suburbanus. ocazie cu care m-am hotarat si care a fost pentru mine cea mai “tare” reclama din campania de vara a brandurilor auto de convingere a posesorilor de rable vechi catre a le depune ca avans pentru una noua. “Astra la vista, baby!”

chiar asa, nu am mai vazut de mult o campanie adevarata care sa faca apel elegant si discret la replici celebre din filme cunoscute. as avea atatea idei creative aici..

stada mea de vara e la tara..

capcana mercenarilor. problema

capcana mercenarilor. rezolvarea

rabla con ella

carcasa

bomboana pe coliva sau “Hasta la vista baby..”

De cand nu mai am carnet circulez prin urbea-mi prafuita cand cu taxi-ul, cand cu metroul. Ocazie cu care mi-am adus aminte de una dintre cele mai frumoase femei (Isabelle Adjani) si una dintre cele mai frumoase melodii din demult. “And I like it..”

Am terminat de citit Semne bune a cuplului Nail Gaiman si Terry Pratchett si sunt nevoit sa spun ca nu mi-a placut. Mult mai aproape de stilui lui Pratchett decat de cel al lui Gaiman. Iar primul nu mi-a placut niciodata. Am citit primele 4 volume din seria “lumea disc” mai mult ca sa ma conving ca nu o pot citi pe toata. M-am intrebat de multe ori de ce, dar nu am gasit un raspuns foarte limpede. Cel mai probabil pentru ca nu pot asocia umorul situational sau de tip parodie cu fantasy-ul. Sau pentru ca mi se pare ca scrie pentru o varsta mai mica decat a mea Anyway, cu totul altceva decat ma asteptam. Altfel, ingrediente ok, actiune interesanta, personaje si replici pline de umor etc. Nu de alta, dar este o parodie dupa nenumaratele filme cu venirea Anticristului. Nu l-am regasit pe Gaiman, in rest totul ok.

Ieri seara s-a lansat oficial editia 3 a Modulului I al Scolii IAA Romania. V-ati prins, a fost doar o figura de stil “scoala de vara”. Pentru ca se va desfasura in aceasta vara, ceea ce o va face mai dificila decat de obicei. Vara tentatiile sunt mult mai mari, timpul pentru auto-recompensare mai dulce, iar marea mai aproape de suflet sau de trup.

Ne-am bucurat mult ca am ajuns la editia 3. Daca prima oara putea fi un accident, iar a doua oara un rezultat al inertiei, a treia oara inseamna institutionalizare. Adica suntem pe drumul cel bun. Cu aceasta ocazie va anunt neoficial ca in toamna va fi available si Modulul II (middle) si ca in primavara anului viitor si Modulul III (avansati si manageri). Se lucreaza din greu la ele.

Doar odata cu aceast proiect am reusit sa imi depasesc zambetul ironic fata de sintagma “multumim sponsorilor”. Daca nu ar fi fost Unilever si Pepsi aceasta scoala ar fi costat incomparabil mai mult si probabil proiectul nu ar fi fost niciodata mai mult decat un proiect. Cum adanc grait-a Eusediu cu ceva vreme in urma: “dai un ban, dar stii ca nu il mai ai..”

Avem si foto. Greu de facut in sala aceea, cu lampi foarte joase..Cu aceasta ocazie sunt nevoit sa fac un anunt important pentru cariera mea de amator. In urma mai multor incidente cu fotografii facute de mine pe la diverse evenimente unor persoane din industrie am luat decizia sa renunt la portrete si instantanee cu oameni si sa imi aleg ca subiecti alte vietati. Sau sa ma intorc la natura. Am constatat ca am trei defecte importante pentru aceasta sub-specie:

(1) reflexul de a vedea cu o privire abrupta si uneori fara suficienta culoare oamenii cu imagine publica din alte unghiuri sau perspective decat cele din care se vad/regasesc de obicei (imaginati-va diferenta fata de imaginile bogate si luminoase sau unghiurile deschise si ample cu care sunt obisnuiti din lentilele fotografilor profesionisti de industrie..)

(2) o structurala tendinta de a nu acorda suficienta atentie detaliilor sau sensibilitatilor din viata de zi cu zi

(3) tendinta de a interactiona cu lumea printr-un prim strat aproape permanent de umor (auto)ironic

Combinatia lor m-a bagat adesea in situatii jenante si mi-a adus priviri sau cuvinte. Aproape intotdeauna indreptatite. Iar cand a fost si presa implicata, a iesit si mai ciudat. Asa ca ma opresc aici, imi cer scuze retroactiv si incep sa imi reconfigurez colectia de lentile si obiective

deschidere oficiala

vorbe, vorbe

sefii zambesc

balada sponsorului

investment kung fu

cam cat trebuie sa investesti in educatie

cum se recupereaza investitia in educatie

veniti de luati lumina

“Mantia de stele” a lui Milorad Pavic este o carte inselatoare. Sub pretextul urmaririi istoriilor de dragoste ale unui suflet autorul vorbeste despre altceva decat ma asteptam. Am crezut ca va fi despre metempsihoza (precum Pelerinul Kamanita al lui Karl Gjellerup) si/sau astrologie psihologizata (precum Zodiacul lui Andre Barbault). Ma asteptam la o serie de 12 povesti cu zodii scrise a la Cartarescu, poetic, cu multe emotii si metafore. Am gasit insa povesti despre natura umana, scrise postmodern intr-o plaja mare de registre. Unele dintre ele reale si triste. Ca in realitatea vietii imaginare.

Toate s-au invartit pentru mine in jurul dragostei dintre o peste ascendata in echilibru si un scorpion din doua ori zabovit pentru o vreme la marginea unei cuspide. O atractie dureros de intensa, pornita neasteptat si abrupt la indemnul unor instante mai mari decat ei. Ea cerand pentru prima oara “ce am nevoie” in loc de “ce mi-as dori”, el in continua cautare a momentelor fulgurante pe care a avut apasatoarea sansa de a le trai cu o intensitate mai mare decat este dat, impleticindu-se adesea sub povara unei cunoasteri mai mari decat poate purta. Amandoi ascunzandu-se aproape perfect in spatele zambetului normalitatii. Partea frumoasa este ca amandoi au primit ce cautau. Ea cufundarea pentru o vreme a focului in adancurile vindecatoare ale apelor primordiale, iar el acele momente mai pretioase decat ani intregi. Partea trista este ca pretul pentru momentele magice s-a masurat cu masuri mari. Si ca lumea de aici, mereu invidioasa pe cea de dincolo, si-a cerut si primit tainul “the right thing”-ului. Platit cu apasarea intelegerii sunetului inevitabilitatii (“You hear that Mr. Anderson?… That is the sound of inevitability..”). Dar povestile frumoase isi extrag forta din ne-implinire (“We’ll always have Paris”) si din plecarea departe de “cum se cade”. De aceea uneori singura solutie de a gasi puterea de a merge mai departe este sa crezi in intelepciunea strazii fictionale: “Multumeste-te cu ce primesti. Iar cateodata asta ar trebui sa fie deajuns”. Si tot ele mai au un dar ciudat de a se ascunde cu incapatanare sub cenusi, asteptand rabdatoare o pala de viata. Ticaloasele isi permit sa aiba rabdare. Stiu ca doar ele ne raman alaturi in ultimele clipe dinainte de tunel, pentru a ne sopti tandru: “Say goodbye to Dystopia..”

Dupa o viata in slujba umorului negru, sec si amar, facut “la botul calului”, din picioare, Carlin a ratat “a near miss” si a prins in sfarsit “the real deal, baby!!”. A plecat la “Vegasul Ceresc” sa tina un show exclusiv pentru Marele Brand al Universului. Ca sa il ajute sa isi improspateze rezerva de eufemisme si sa mai afle noutati de la “fii ratacitori” preferati.

Crezul lui a fost: “Nu cred in nimic. Nu cred in tara aceasta. Nu cred in religie sau intr-un Dumnezeu, nu cred in nici o idee institutionala creata de oameni” (de la News Report). Pe care si l-a urmat cu incapatanare de-a lungul intregii vieti. Pe care a parasit-o pentru ca nu i-a mai incaput in inima.

Cu respect, ma inclin pentru unul din putinii oameni care a inteles ca umorul este una dintre cele mai ascutite arme ale noastre impotriva marelui dusman “Lipsa de Sens”. Pe care stie ca nu il poate infrange niciodata, dar caruia macar poate sa ii rada dulce amar in spate in timp ce ii arata “The Finger”. Pe mine m-a ajutat in multe momente sa il privesc pentru cateva clipe in fata. Asa cum Umberto Eco si al sau nume al trandafirului m-au ajutat sa inteleg ca Dumnezeu iubeste umorul. Si mi-a dezvoltat dragostea pentru eufemisme, una dintre cele mai elegante solutii de a spune oamenilor ce gandesti, fara sa le ranesti convingerile/prejudecatile/constructiile mentale si a ramane in acelasi timp impacat cu tine. Un adevarat “Aes Sedai” al umorului. Respect. Sper ca macar dupa acest contract bizonii sa ii recunoasca valoarea..

religie

eufemisme

Zilele trecute am primit o chemare la replica din partea lui Iulian. Pe tema intarii in faimoasa si nobila noastra industrie de comunicare. Care se anunta ceva mai dificila decat de obicei, de vreme ce in anul acesta si urmatorul piata muncii se confrunta cu un fenomen interesant: doua maree de studenti (cei care termina pe “sistemul vechi” de 4 ani si cei care termina pe “sistemul nou” - Bologna).

Care sunt deci principalele trei lucruri de care are nevoie cineva pentru a intra in aceasta industrie? (deci, parerea mea, deci..)

1. pasiune. Dupa mine, daca esti cu adevarat pasionat poti sa asimilezi tot ce ai nevoie ca sa lucrezi eficient si sa rezisti la cele (ne)scrise cu litere mici in josul paginii. Pentru asta mai ai nevoie de o conditie premergatoare: sa te lamuresti din vreme daca ai inzestrari pentru aceasta meserie si daca stii care sunt regulile cu litere mici (care sunt de regula surse pentru experiente amare si dezamagiri). Si sa te lamuresti din vreme daca iti doresti cu adevarat acest lucru..mai ales daca vorbim de meserii vocationale.

2. sa ai experienta practica. pe care nu poti acumula decat daca ai investit timp, nervi si pasiune din vreme. asta presupune sa te agiti din vreme ca sa te duci la cat mai multe oportunitati, pe care sa le poti pune pe hartie sau sa convingi publicitarul cu experienta. inclusiv evenimente, traininguri si conferinte cu adevarat relevante.

3. sa frecventezi mediile potrivite. sau elegant, networking. cum sa ajungi in locurile potrivite si sa te imprietenesti cu oamenii potrivit, este o chestiune ce tine de “inteligenta sociala”.

bineinteles, toate pe un fundal de noroc. pe care nu ai cum sa il controlezi. doar sa il ajuti putin.

Guess what? si in patria lui Passat si Mercedes tot japonezele ofera mai multe si mai profunde satisfactii. iar Honda rules Cool, huh?

tocmai ce suntem in discutii cu o importanta revista de auto pentru un studiu similar. poate reusim (in sfarsit..) sa facem asa ceva si pentru aceasta colonie auto germana numita Romania..va tin la curent daca iese. vom avea nevoie de ajutor.

Navigand hai hui pe site-urile mele futuristice, am dat peste seria Visions of the Future. Nu am inca BBC4 in oferta mea de programe prin cablu, asa ca m-am multumit cu descrierea ei si bibliografia. Ca intotdeauna, viitorul a ajuns deja la unii inca de acum cativa ani. Tot ca intotdeauna, la noi va ajunge la cativa ani dupa. Glumeam cu Turkish cand am vazut la Razvan pe blog cum “s-a dat” cu trenul magnetic cu 431 km/h ca atunci cand vom avea si noi autostrazi, la ei se vor fi desfiintat de mult..